Download Utopia Avenue Kindle Editon
Acum 6 ani
Dupa cum v-am promis am gasit articolele care vorbesc despre datarile arheologice folosite de-a lungul timpului. Am primit de la Adi 2 articole unu care este AICI si unu care este AICI.
Eu o sa le pun ambele si pe blogul nostru.
8. CAT DE BATRAN ESTE PAMANTUL ?
-METODE DE DATARE-
In ceea ce priveste varsta planetei noastre, exista pozitii total opuse si ireconciliabile intre conceptia evolutionista si cea creationista. In timp ce in acceptiunea creationista Pamantul este relativ tanar, avand doar cateva mii de ani, in cea evolutionista el ar avea aproximativ 4,5 miliarde de ani, varsta care este mereu in crestere.
Metodele de datare folosite de stiinta sunt privite ca fiind absolute si infailibile, in timp ce Biblia ne prezinta o cronologie istorica ca singura sursa de datare.
Unde se afla adevarul ? Are dreptate Biblia cand ne vorbeste de un Pamant tanar, sau stiinta cand plaseaza momentul aparitiei lui in urma cu miliarde de ani ? Sunt oare metodele de datare chiar atat de stiintifice si de exacte ? Iata cateva intrebari la care vom incerca sa raspundem in cele ce urmeaza. Insa pentru aceasta trebuie sa intelegem cate ceva din “logica” ce sta la baza acestor metode. Doar dupa ce vom intelege acesta “logica” vom sti cata incredere sa le acordam ca metode stiintifice de datare.
Metoda de datare radiometrica este una din cele mai raspandite metode de datare. Cand se incearca datarea rocilor mai vechi se foloseste metoda Uraniu-Toriu-Plumb si Potasiu-Argon. Cand, dimpotriva, se doreste datarea unor esantioane mai tinere, se foloste metoda Carbon-14.
Toate aceste metode radiometrice se bazeaza pe fenomenul dezintegrarii in timp a unor elemente radioactive in alte elemente. Astfel, Uraniul se dezintegreaza in Toriu, iar Toriu se dezintegreaza in Plumb. Cunoscand cantitatea de Plumb continuta intr-un esantion, precum si rata de dezintegrare a Uraniului, se poate calcula vasta esantionului ( roca, fosila ).
Ceea ce trebuie specificat inca de la inceput este faptul ca in acest proces sunt implicate cateva presupuneri ( ipoteze ) ce nu pot fi verificate:
1. O prima ipoteza este aceea ca rata de dezintegrare a elementului radioactiv a fost si este aceeasi in toate timpurile. Or, cercetari moderne arata ca lucrurile nu stau asa. Rata de dezintegrare poate varia in functie de anumite conditii.
2. A doua ipoteza pe care se bazeaza metodele radiometrice este stabilirea cantitatii initiale din elementul-parinte, ceea ce se face la simpla aproximare a cercetatorului.
3. A treia ipoteza consta in sustinerea ca elementul final (stabil ) provine numai din dezintegrarea elementului-parinte. De exemplu, se presupune ca plumbul dintr-un esantion cercetat ar proveni numai din dezintegrarea uraniului. Dar se omite intentionat posibilitatea contaminarii esantionului cu cantitati de plumb care sa nu provina din dezintegrarea uraniului. Orice cantitate de plumb, oricat de mica ar fi ea, va distorsiona datarea esantionului cu sute de mii sau chiar cu milioane de ani.
Dr. Melvin Cook, detinator al premiului Nobel pentru cercetari in acest domeniu, a descoperit ca nu intreaga cantitate de plumb provine din uraniu, asa cum s-a presupus. Aplicand o corectie cu neutroni la aceasta metoda, rocile din Cambrian, datate ca avand o varsta de circa 600 de milioane de ani, in realitate nu sunt mai vechi de cateva mii de ani. (1)
Metoda Potasiu-Argon se bazeaza pe acelasi tip de presupuneri. Este de mentionat ca, folosind acesta metoda pentru datarea unor roci vulcanice vechi de numai 200 de ani ( datare istorica ), s-a ajuns la varste colosale ( intre 22-200 milioane de ani !). (2)
Ne vom opri mai pe larg la una din cele mai folosite metode de datare radiometrica a varstei fosilelor ( resturi de lemn, oase, petrol, carbuni etc. )-metoda Carbon-14.
Metoda Carbon-14 a fost descoperita intre 1953-1955 de profesorul Willard F. Libby si echipa sa de la Universitatea din Chicago. La aparitia ei, noua metoda de datare a produs senzatie in lumea stiintifica, descoperitorului ei decernandu-i-se premiul Nobel pentru chimie in 1960. S-a crezut ca s-a descoperit, in sfarsit, o metoda sigura, absoluta, infailibila de determinare a varstei fosilelor.
Care este principiul pe care se bazeaza metoda Carbon-14 ( Carbon radioactiv )?
Straturile superioare ale atmosferei sunt permanent bombardate de radiatii cosmice. Efectele acestui bombardament sunt multiple. Aurorele boreale care ne incanta privirea se formeaza tot datorita acestui bombardament, prin devierea radiatiilor cosmice spre cei doi poli de catre campul magnetic al pamantului. Insa efectul acestui bombardament care ne intereseaza acum este formarea Carbonului 14 (radioactiv).
Aerul atmosferic contine o cantitate apreciabila de azot, avand numarul atomic 14. Moleculele de azot sunt bombardate de radiatiile cosmice si se transforma in Carbon-14. Daca bombardarea cu radiatii cosmice este constanta, in atmosfera se creaza un echilibru intre C-12, stabil si C-14, instabil si radioactiv. Echilibrul se datoreaza faptului ca C-14, fiind instabil, se dezintegreaza in C-12, aproximativ in aceeasi cantitate cat se formeaza, cu eliberarea de particule beta.
Se apreciaza ca in fiecare an se formeaza in atmosfera terestra circa 9,8 kg. de C-14. Sa vedem acum ce se intampla cu aceasta cantitate de C-14. Deoarece C-14 are proprietati asemanatoare cu C-12, toate organismele vii de pe pamant il asimileaza , astfel incat in fiecare planta si in fiecare organism viu exista aceeasi proportie intre C-12 si C-14 ca cea din atmosfera.
Plantele absorb C-14 sub forma de CO2 radioactiv, apoi din plante el trece in organismul animalelor si in final ajunge pe aceasta filiera in organismul omului.
La moartea organismelor vii, asimilarea C-14 din atmosfera inceteaza, in timp ce C-14 din organismul mort incepe sa scada incet, prin dezintegrare lenta. S-a calculat constanta de dezintegrare a C-14, considerandu-se ca acesta se dezintegreaza cu o viteza constanta in timp. Timpul de injumatatire a cantitatii initiale de C-14 eate de 5730 de ani. Deci, daca intr-un organism mort ar exista la moarea sa 1 g de C-14, dupa trecerea a 5730 de ani, cantitatea de C-14 s-ar reduce la jumatate, adica 0,5 g. Dupa trecerea a inca 5730 de ani, cantitatea de C-14 s-ar reduce la 0,25 g, etc.
Cunoascandu-se viteza de dezintegrare a C-14, cantitatea de C-14 din fosila, ramasa nedezintegrata si cantitaea de C-14 din organismul viu, se poate calcula varsta fosilei, adica timpul scurs de la moartea organismului respectiv.
Cantitatea de C-14 ramasa nedezintegrata din fosila se pune in evidenta cu ajutorul unui aparat numit contor Geiger-Muller care inregistreaza numarul de particule emise de C-14.
Deficientele metodei
Metoda de datare cu C-14 este deosebit de ingenioasa, ea castigand increderea oamenilor de stiinta in anii care au urmat descoperirii ei . Pe masura ce anii au trecut insa, s-au descoperit tot mai multe deficiente ale metodei, determinandu-i pe unii savanti sa o respinga partial sau total. Iata cateva probleme pe care le ridica metoda de datare cu carbon radioactiv:
1. Precizia metodei este foarte mica, ea descrescand proportional cu micsorarea cantitatii de C-14 din esantion. Cu alte cuvinte, cu cat o fosila este mai veche, ea va contine o cantitate cu atat mai mica de
C-14, ceea ce face ca precizia masuratorii sa scada.
2.Cantitati mici de fosile. Precizia metodei este foarte scazuta si datorita faptului ca, de obicei, se pune la dispozitia masuratorilor o cantitate foarte mica de fosila, deoarece se considera ca aceasta este foarte valoroasa din punct de vedere arheologic sau paleontologic. Fiind o cantitate mica de fosila, iar aceasta datorita vechimii ei, avand o cantitate foarte mica de C-14, rezulta masuratori eronate.
3. Varstele obtinute cu metoda C-14 nu corespund uneori cu cele determinate istoric si arheologic. Iata cateva exemple:
- S-a obsevat ca plantele care cresc in apropierea marilor autostrazi, deci intr-o atmosfera foarte poluata, au varste de sute de mii de ani, conform metodei de datare cu C-14, desi ele sunt in viata. Explicatia consta in faptul ca ele traiesc intr-o atmosfera bogata in C-12 si saraca in C-14.
- S-a facut un experiment cu o broasca testoasa care a fost hranita cu vegetale selectionate, bogate in C-12 si sarace in C-14. De asemenea, ea a fost adapata cu apa fosila. Dupa un timp, i s-a determinat varsta prin metoda cu carbon radioactiv, rezultatul fiind surprinzator: desi broasca inca traia, ea parea sa aibe o varsta de cateva sute de mii de ani!
4. Principiul metodei se bazeaza pe doua postulate ( afirmatii care se presupune a fi corecte, desi inca nu sunt dovedite a fi corecte din punct de vedere stiintific ):
- Primul postulat: Viteza de dezintegrare a C-14 este constanta in timp. Daca se poate dovedi ca aceasta viteza de dezintegrare nu este constanta in timp si spatiu, principiul metodei se prabuseste si metoda de datare nu mai este valabila. Cu privire la acest aspect , sunt de mentionat cercetari recente care au pus in evidenta anomalii inexplicabile ale vitezei de dezintegrare a C-14. Deci este posibil ca aceasta “constanta” a timpului de injumatatire de 5730 de ani sa nu fie chiar atat de constanta.
Daca luam in serios modelul creationist care include si realitatea unui cataclism mondial ( potopul biblic ), nu putem sti daca, in conditiile existente pe pamant acum 5000 de ani, viteza de dezintegrarea a C-14 nu a fost alta decat in zilele noastre. In acest caz, toate datarile cu C-14 sunt complet eronate.
-Al doilea postulat: Proportia dintre C-12 si C-14 din atmosfera a fost mereu constanta, fiind aceeasi si pe vremea cand fosila studiata era un organism viu.
Pentru ca aceasta proportie sa fie constanta este necesar ca, pe de o parte, fluxul de radiatii cosmice sa fi fost constant in timp, producand aceeasi cantitate de C-14 in atmosfera, iar pe de alta parte, campul magnetic al pamantului trebuie sa fi fost constant in timp. Se crede ca fluxul de radiatii cosmice a fost constant in timp, insa magnetismul terestru se stie ca a cunoscut mari variatii. Variind campul magnetic, cantitatea de radiatii cosmice ce a venit in contact cu stratosfera a variat si ea, deci a variat si proportia intre C-12 si C-14 din atmosfera si din organismele vii. Acest fapt ar duce inevitabil la mari erori in datarea varstelor .
5. Poluarea din ultimele decenii perturba serios masuratorile cu C-14 dar si pe ale tuturor metodelor de datare cu izotopi radioactivi. Un rol deosebit de perturbator l-au avut experientele nucleare si mai ales exploziile atomice din atmosfera, care au crescut proportia de C-14 din compozitia ei.
Fizicianul Hugo de Vries afirma in 1958 in revista “Science” ca doar in patru ani ( 1953-1957 ) cantitatea de C-14 din atmosfera a crescut cu 5% din cauza exploziilor atomice . Dar de atunci si pana astazi, cate experiente si cate accidente nucleare nu s-au produs in lume ? (3)
6. Prezenta parazitilor. Metoda de datare cu C-14 produce mari erori si datorita contaminarii esantioanelor de fosile cu alte elemente radioactive care sunt prezente in fosila, iar pe de alta parte,cu radiatiile cosmice care ajung pana la sol, patrunzand pana la 1000 de metri sub pamant. Este de la sine inteles ca prezenta acestor paraziti conduce la erori de datare, uneori foarte semnificative.
Concluzii
Metoda de datare cu C-14 este din ce in ce mai contestata in zilele noastre, datorita erorilor mari pe care le produce. Desi metoda pare foarte bine fundamentata stiintific, ea prezinta o serie intreaga de deficiente care fac din ea o metoda pe care nu se mai poate conta. Erorile care apar pot fi insa explicate in cadrul modelului creationist, prin studierea conditiilor de clima care au existat pe pamant inainte de potop. Subiecul acesta insa va fi dezvoltat intr-o alta ocazie, cand vom vedea cat de armonios explica existenta potopului biblic o serie de fapte care astazi dau mari dureri de cap savantilor.
Asadar cat de vechi este Pamantul ? Daca am da crezare metodelor de datare mai sus amintite, el ar avea o vechime de 4,5 miliarde de ani. Am vazut insa cat de fragile este temelia pe care sunt ele construite. Exista si alte cai prin care putem sa ne facem o imagine cu privire la vechimea Pamantului. Iata cateva din acestea, pe scurt:
1. Cel mai vechi copac in viata are aproximativ 4000 de ani, dupa o datare folosind cercurile depuse anual. Aceasta datare este in deplina concordanta cu modelul creationist care plaseaza potopul lui Noe cu peste patru milenii in urma.
2. Toate marturiile istorice vorbesc despre o perioada de maximum 5000 de ani. Daca Homo sapiens ar exista de 30 000 de ani, asa cum sustine teoria evolutionista, este foarte ciudat de ce el nu a lasat marturii mai vechi de 5000 de ani.
3. Daca tinem cont ca in urma potopului au supravietuit opt oameni si daca avem in vedere o rata de crestere de 2,5 copii pe familie, ajungem la populatia actuala a planetei in aproximativ 4300-4500 ani, ceea ce corespunde modelului creationist. Aplicand aceeasi rata de crestere in cazul modelului evolutionist, astazi oamenii nu ar mai fi avut loc pe pamant.
4. Luna , datorita uriaselor perioade de timp care se vehiculeaza in cadrul modelului evolutionist, ar fi trebuit sa fie acoperita cu un strat de praf meteoric de cel putin 1647 cm. La prima aselenizare s-a crezut ca modulul lunar se va afunda in stratul gros de praf meteoric. Spre dezamagirea unora, stratul de praf este doar de 61 cm, ceea ce este o dovada in plus ca Luna este mult mai tanara decat se afirma de catre evolutionisti.
5. Cronologia biblica nu arata spre o perioada mai mare de sase milenii de existenta a pamantului si a vietii de pe el. Chiar daca Biblia nu-si propune sa stabileasca cu exactitate vechimea planetei, exista in ea suficiente indicii ca pamantul nostru este tanar. Si la fel de tanara este si viata de pe el.
Lori Balogh
Referinte bibliografice:
(1) Dr. Farid Abu Rahmeh, master in inginerie civila la Universitatea Americana din Beirut, cf. artic. “creatie sau evolutie ?” disponibil pe www.realsos.ro
(2) Idem
(3) Hugo de Vries, revista “Science”, 1958
si....
Evoluţionismul - rod al imaginaţiei (VI). Credinţa în datarea radiometrică
Autor: Curt Sewell
Foarte mulţi savanţi, profesori şi majoritatea mediilor de informare sunt foarte buni avocaţi ai credinţelor evoluţioniste în vîrstele mari. Şi mulţi creştini s-au alăturat afirmaţiilor savanţilor despre "marea vîrstă a pămîntului", de obicei fără să-şi dea seama că ele se întemeiază pe presupoziţii naturaliste ce elimină complet orice fel de intervenţie a unui Dumnezeu creator. Ei nu au recunoscut eroarea raţionamentului circular din aceste credinţe în vîrstele mari. Astfel, fără să fie nevoie, ei şi-au pierdut temelia credinţei. Curtis Sewell Jr. a lucrat timp de 44 de ani ca inginer electronist în industria nucleară, începînd cu Proiectul Manhattan al Armatei Statelor Uni te din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (prima bombă atomică). Timp de cinci ani a fost inginer sef la Isotopes, Inc. Printre sarcinile sale s-a numărat şi proiectarea instrumentarului pentru analiza radiochimică de diferite tipuri, inclusiv pentru sistemul datării cu Carbon 14. În 1988 a ieşit la pensie de la Lawrence Livermore National Laboratory.
Cîndva D-l Sewell adera la concepţia uniformistă că pămîntul are miliarde de ani vechime, dar în decursul multor ani de lucru a început să se îndoiască de "dovezile" acestui fapt, fiindcă a văzut că se întemeiau pe o logică circulară. Povestea trecerii sale de la concepţia evoluţionistă la concepţia creştină despre lume este relatată în cartea sa God at Ground Zero (Master Books, Green Forest, Arkansas, 1997).
"Cum pot creaţioniştii să se aştepte ca oamenii să accepte ideea pămîntului tînăr, cînd, prin datarea radiometrică, ştiinţa a dovedit că pămîntul are miliarde de ani vechime ?"
Articolul de fată pune această întrebare, ce reprezintă gîndirea unui mare număr de oameni de azi. Cu siguranţă că majoritatea oamenilor de ştiinţă acceptă datarea radiometrică. Totuşi nu există cu adevărat un motiv ştiinţific care să dovedească că datarea radiometrică este corectă, ci o mulţime de dovezi ce arată că ea nu funcţionează. Vom discuta cîteva dintre ele. Vom descoperi că piatra de temelie a analizei radiometrice este credinţa în materialism şi respingerea oricărei acţiuni supranaturale, chiar înainte de a se face vreo măsurătoare. Mulţi oameni, între care chiar specialiştii în domeniu, uită presupoziţiile pe care se întemeiază datarea radiometrică.
1. Datarea radioactivă
În principiu există două tipuri de metode de datare radioactivă. Un tip este sistemul Carbon 14, folosit la datarea fragmentelor de organisme care au trăit. Nu a fost folosit niciodată pe eşantioane neorganice, şi aproape că nici nu intră în discuţie dacă se consideră că eşantionul ar putea fi mult mai vechi de 50000 de ani. Ea furnizează unele dovezi foarte bune, folosite adesea de creaţionişti. Dar în acest articol nu vom discuta despre metoda C-14.
A doua mare categorie se mai numeşte "datarea cu metale grele" şi include sistemele uraniu-toriu-plumb, rubidiu-strontiu şi potasiu-argon. Aceste metode se folosesc în mod obişnuit pentru eşantioane anorganice, cum sunt rocile, dînd adeseori vîrste extrem de mari - milioane sau miliarde de ani. Evoluţioniştii descriu adesea aceste metode ca dovedind marea vechime a pămîntului şi a straturilor sale. Creaţioniştii le critică adesea, fiindcă dau rezultate cu totul false.
Toate metodele de datare menţionate pornesc de la un anume izotop radioactiv precum U-238, U-235, Tor-232, K-40 sau Rb-87. Ei se numesc izotopi "mamă". Sunt elemente radioactive în mod natural, adică emit spontan particule alfa sau beta şi, ca urmare, se transformă în alte elemente, numite izotopi "fiice".
2. Erori experimentale
Metodele ce dau vîrste mari produc aproape tot atîtea răspunsuri "greşite" cît şi "corecte". Răspunsul "corect" e ales pe baza coloanei stratigrafice, adică după felul fosilelor îngropate în apropiere. Desigur, datarea fosilelor depinde de presupunerea evoluţiei. Şi, bineînţeles, publicul nu aude de obicei nimic despre răspunsurile greşite.
Afirmaţia aceasta - că datele radiometrice sunt "corectate" prin referirea la fosilele-index determinate pe baza evoluţiei - este viu contestată, dar examinarea literaturii tehnice arată că ea este adevărată, în ciuda celor spuse de manualele elementare. Să vedem cîteva exemple.
3. Discrepante dovedite
Publicul larg crede că rezultatele radiometrice sunt solide şi deci se poate dovedi că sunt de încredere. Dar literatura de specialitate arată altceva. John Woodmorappe a făcut o cercetare extinsă a literaturii, examinînd 445 de articole tehnice din 54 de reviste de geocronologie şi geologie cu mare autoritate.[John Woodmorappe, "Radiometric Geochronology Reappraised", în Creation Research Society Quarferly, vol. 16, septembrie 1979, pp. 102-29, 147. - Vezi şi cartea din 1999 a lui John Woodmorappe, The Mythology of Modern Dating Methods, Institute for Creation Research, El Cajon, California.]
Rapoartele menţionate enumeră peste 350 de date, măsurate cu metode radiometrice, ce contrazic cu mult vîrstele atribuite fosilelor găsite în acelaşi strat. Ele acopereau vîrstele "aşteptate" de la 1 la >600 de milioane de ani. In aproape toate cazurile de discrepantă s-au acceptat datele fosilelor. Datele radiometrice au fost eliminate. Woodmorappe cita spusele unui cercetător:
"În general, se presupune că datele ce intră în "marja de corectitudine" sunt corecte şi sunt publicate, dar cele ce nu concordă cu alte date sunt rareori publicate, iar discrepantele nu sunt explicate complet."
Cînd aceste rapoarte discutau posibilele cauze ale erorilor, foloseau ,cuvinte de tipul "posibil", "poate", "probabil", "ar putea fi" etc. Motivele invocate de obicei cuprind intruziunea detritică, scurgerea sau infiltrarea unora dintre izotopi în esantion, iar uneori conţinutul iniţial de izotopi din eşantion. Pentru datarea cu K-Ar este uşor de dat vina pe pierderea argonului, dacă vîrsta obţinută e prea mică, sau pe absorbţia argonului dacă e prea mare.
Se ştie prea bine că argonul, care e un gaz, difuzează uşor prin rocă, şi nu e cu putinţă să se ştie dacă nu cumva s-a întîmplat ceva de acest fel într-un anume caz.
Erorile sunt deosebit de mari cu metoda K-Ar (potasiu-argon). S-au făcut studii asupra unor roci bazaltice de vîrstă recentă cunoscută, din apropiere de Hawaii. Ele proveneau de la vulcanul Kilauea. Rezultatele au ajuns pînă la 22 de milioane de ani. Joan Engels scria:
În prezent se ştie foarte bine că vîrstele obţinute cu K-Ar de la diferite minerale dintr-o singură rocă pot fi uimitor de discordante."
4. Craniul 1470
În 1927 Richard Leakey a descoperit un craniu lîngă Lacul Rudolf din Kenya despre care spunea că era "aproape nedeosebit" de cel al omului modern. Totuşi fusese găsit sub un strat de tuf vulcanic KBS ce avea o vîrstă acceptata de 2,6 milioane de ani vechime. Leakey a declarat că acest craniu avea 2,9 milioane de ani, spunînd că "nu se potriveşte cu nici unul din modelele anterioare ale începuturilor omului". A fost numit KNM-ER-1470 de la Kenya National Museum, East Rudolf, 1470).
Marvin Lubenow face o descriere exactă a celor zece ani de controverse în jurul datării craniului.
La prima încercare de a data tuful KBS, Fitch şi Miller au analizat rocile brute şi au obţinut date mergînd de la 212 la 230 milioane de ani - perioada Triassicului cu mult mai vechi decît se aştepta. Întrucît sub acest strat se descoperiseră oase de mamifere, au spus că evident datele erau greşite din pricina "posibilei prezente a argonului străin derivat din includerea unor roci pre-existente". Chiar dacă roca arăta bine, tot ce depăsea 5 milioane de ani vechime era evident greşit, avînd în vedere ceea ce ştiau ei despre succesiunea dezvoltării evolutive".
Între timp, o echipă de la University of California din Berkeley, condusă de G.H. Curtis, a analizat cîteva pietre ponce KBS şi au descoperit cîteva care aveau cam 1,6 milioane de ani şi cîteva de 1,8 milioane de ani Alte măsurători unele coborînd la 0,5 milioane de ani au fost declarate anormal de mici. Ele au fost explicate ca posibile supraimprimări datorate unei infuzii de apa fierbinte cu bogat conţinut alcalin.
Între 1969 şi 1976 mai multe echipe au făcut numeroase măsurători radiometrice, iar rezultatele s-au grupat în jurul a trei vîrste -1,8 milioane, 2,4 milioane şi 2,6 milioane de ani. Fiecare echipă a criticat tehnicile de selectare a eşantioanelor de rocă ale celorlalţi. Se spunea că majoritatea argumentelor radiometrice favorizau data de 2,6 milioane de ani, dar argumentele paleontologice favorizau data de 1,8 milioane de ani (adică data la care craniul s-ar fi potrivit cel mai bine cu teoria evoluţiei). În final s-a ajuns la o înţelegere numai după ce paleontologii s-au pus de acord în privinţa corelaţiei fosilelor, incluzînd două specii de porc dispărute. Data finală acceptată pentru craniu a fost cea de 1,9 milioane de ani. Comentînd metoda de selectare a eşantioanelor de rocă pentru datarea radiometrică, Lubenow întreabă:
"Se pune întrebarea, "Cum ştii cînd ai eşantionul bun pentru datare" ? Singurul răspuns la întrebare este acela că eşantioanele "bune" dau date în acord cu presupunerile evoluţioniste. Eşantioanele "rele" sunt cele care dau date ce nu sunt conforme cu evoluţia - ilustrare clasică a cercului vicios."
5. Datarea Marelui Canion
Creaţioniştii au criticat multe aspecte ale datării rocilor prin radioactivitate, dar au adus prea puţine probe reale că metoda este inadecvată. Totuşi Institutul de cercetări creaţioniste a ajuns în fazele preliminare ale obţinerii unor asemenea dovezi pentru rocile vulcanice.[Grand Canyon Dating Project, Institute for Creation Research, 10946 Woodside Avenue North, Santee, California 92071]
"Scopul proiectului", scriu savanţii de la Institutul de cercetări creaţioniste (ICC), "este folosirea 'celei mai de încredere" metode de datare cu izotopi radioactivi (metoda izocronă) cu cea mai precisă tehnică de măsurare analitică (tehnica spectrografului de masă pentru diluţia izotopică) spre a stabili "vîrstele" diferitelor roci din Marele Canion."
Savanţii de la ICC au angajat un laborator geotehnic autorizat spre a sprijini acest plan şi a supraveghea proiectul, prevenind orice tendinţă de a influenta rezultatele, şi pentru a supune eşantioanele de roci mai multor laboratoare calificate într-un mod care să evite orice subterfugii.
Marele Canion are mai multe straturi şi tipuri de roci diferite. Toţi sunt de acord că rocile metamorfice precambriene îngropate sub nivelul Canionului trebuie să fie cele mai vechi. Acestea includ zonele Trinity Gneiss, Elves Chasm Gneiss şi Zoroaster Granite.
De asemenea, toţi sunt de acord că scurgerea de lavă cuaternară de pe Podisul Unikaret este probabil depozitul metamorfic cel mai tînăr din zonă. El provine de la un vulcan, după ce toate depozitele de straturi sedimentare s-au depus şi după ce canionul a fost erodat. Lava s-a scurs peste margine, pe versanţii canionului deja erodat.
Geologii cei mai tradiţionalişti cred că gnaisurile şi graniturile de adîncime au peste 600 de milioane de ani vechime, probabil în jur de 2000 de milioane de ani, iar vîrsta scurgerilor de lavă bazaltică de pe Podisul Unikaret trebuie estimată la cîteva mii de ani, fiindcă e vădit mai tînără decît straturile sedimentare din partea de sus a pereţilor canionului. Astfel, comparînd vîrstele măsurate cu acurateţe ale mai multor eşantioane din cele două zone, vom avea o idee despre siguranţa generală a metodelor radiometrice.
Rezultatele preliminare arată foarte interesant. Dar numai măsurătorile scurgerilor de lavă recentă erau încheiate în momentul ultimului raport pe care îl am.
Pentru un acelaşi set de roci recente s-au obţinut mai multe cifre de "vîrstă model", ele fiind cu totul discordante (adică nu se potriveau defel una cu cealaltă). Cea "mai precisă" vîrstă a izocronei rubidiu-stronţiu a fost raportată ca fiind de 2,1 miliarde de ani.
Dar vîrsta acesta este clar greşită. Lava supusă datării s-a scurs peste marginea canionului deja erodat. Deci vîrsta de "2,1 miliarde de ani" trebuie să fie de multe mii de ori mai mare decît vîrsta reală a lavei. Acest unic rezultat ar trebuie să fie suficient spre a arunca puternice umbre de îndoială asupra metodelor de datare radiometrică cu metale grele, dar trebuie să aşteptăm încheierea proiectului înainte de a trage prea multe concluzii.[Vezi Steven A. Austin ed., Grand Canyon: Monument to Catastrophe (1994), ca şi caseta video însotitoare, Grand Canyon: Monuments to the Flood. (n. ed.)]
6. Cauzele erorilor
Există cîteva posibile surse ale erorilor asociate cu datarea radiometrică. Principalele probleme (începînd de la cele de mai mică importantă) sunt:
1. Acurateţea ratelor de dezintegrare - cele mai multe sunt considerate a fi cunoscute cu aproximaţie de cîteva procente şi, dacă sunt greşite, ar avea doar un efect minor asupra datelor.
2. Constanta ratelor de dezintegrare - mulţi savanţi cred că ele au fost constante de-a lungul epocilor, deşi acest lucru nu se poate şti cu adevărat. Dar unul dintre primii cercetători, Prof. John Joly de la Trinity College, Dublin, a raportat unele dovezi ce arătau variatii.[J. Joly, Proceedings of the Royal Society, Londra, Seria A 102, 1923, p. 682.] Raportul lui Barry Setterfield asupra posibilei variaţii a vitezei luminii dă şi el referinţe istorice despre variaţiile ratelor de dezintegrare de-a lungul ultimilor 300 de ani. Dar cei mai mulţi savanţi nu s-au arătat prea entuziaşti fată de acceptarea acestui concept.
3. Activarea neutronică din surse necunoscute - Prof. Melvin Cook a cercetat minereuri dintr-o mină din Katanga şi a descoperit că nu conţineau Pb-204 şi nici toriu, dar exista o cantitate apreciabilă de Pb-208 ! E clar că acesta nu putea să fi fost primitiv, şi nu putea să rezulte din dezintegrarea toriului. Singurul mod în care putea fi explicat era activarea neutronică în Pb-207. Cînd Cook a făcut această corecţie, vîrsta calculată s-a redus de la 600 de milioane de ani pînă la epoca modernă.[Trevor Norman şi Barry Setterfield, "The Atomic Constants, Light, and Time", Stanford Research Institute International Invited Research Report, Menlo Park, California, 1987. w Melvin Cook, Prehistory and Earth Models, Max Parrish and Co. Ltd., Londra, 1966, pp. 54-55.] În cele mai multe minereuri nu este posibil să se vadă acest efect asa de clar, dar faptul arată că un anumit flux de neutroni, posibil de la o supernovă, trebuie să fi avut o puter nică influentă, iar aceasta ar fi fost posibil în întreaga lume, afectînd toate rocile într-un mod ce nu poate fi determinat cu uşurinţă astăzi.
4. Integritatea atomilor în roci - aceasta stîrneşte cea mai mare îngrijorare tuturor cronologiştilor şi este motivul cel mai des citat pentru erorile evidente în măsurarea datelor. Sărurile de uraniu sunt solubile în apă şi cele mai multe minerale sunt supuse unei infiltrări inegale a componentelor lor chimice. Argonul migrează în mod impredictibil înăuntrul şi în afara rocilor. Hurley a raportat că componentele radioactive ale graniturilor stau la suprafaţa granulelor şi pot fi cu uşurinţă spălate. Cristalele de zircon au fost datate cu metodele U-Pb, dar studiile de microsondaje cu ioni au arătat că uraniul şi plumbul sunt fixate în diferite părţi ale structurii cristaline. Aceasta arată că de fapt Pb-206 nu putea proveni din dezintegrarea uraniului; deci aceste datări trebuie să fie invalidate.
5. De departe cea mai importantă problemă este conţinutul izotopic originar al rocii. Cum am putea să ştim care a fost materialul originar ? Vom vedea că răspunsul la această întrebare depinde de o decizie ce implică ceva ce nu poate fi dovedit - o decizie pe bază de credinţă.
7. Materialul izotopic originar
Geologul uniformist trebuie să presupună o oarecare concentraţie iniţială. Dacă alegerea sa este bună, iar celelalte surse de erori pot fi minimalizate, poate face o determinare precisă a vîrstei - cu condiţia ca setul de presupuneri făcute de el să fie corect. Dar presupunerile sale se întemeiază întotdeauna pe teoria uniformismului - adică faptul că pămîntul şi rocile sale au luat naştere în mod pur materialist, fără intervenţie supranaturală, cu mult timp în urmă. Deci dacă încearcă să folosească aceste rezultate spre a dovedi că pămîntul este vechi şi nu a fost creat, foloseşte o logică circulară. El elimină de fapt posibilitatea unei creaţii supranaturale în sase zile înainte de a face măsurătorile.
Acum cîţiva ani am făcut un curs de geologie la facultatea din localitatea mea. În primele lecţii profesorul a subliniat importanta credinţelor uniformiste ca temelie a geologiei istorice, spunînd ceva de felul acesta:
"Oamenii obişnuiau să creadă în tot felul de catastrofe, provocate de intervenţii supranaturale. Aceste povesti populare i-au făcut pe oameni să creadă că pămîntul avea numai cîteva mii de ani vechime. Astăzi ştim, desigur, că acele lucruri nu au avut loc şi că pămîntul e mult mai vechi. El a evoluat lent, timp de miliarde de ani. Aceasta a avut loc conform "principiului uniformist" - ce spune că toate procesele au urmat întotdeauna aceleaşi legi naturale pe care le observăm astăzi."
Observaţi uşurinţa acceptării credinţei că istorisirea Bibliei nu poate fi într-adevăr reală. În manualul său clasic de geocronologie [Vîrsta rocilor, planetelor şi stelelor], Henry Faul spune:
"Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial, rezultă că materialele planetelor, asteroizilor şi meteoriţilor au o origine comună. Meteoriţii de fier conţin ceva plumb, dar numai urme infime de uraniu şi toriu, şi deci plumbul e necontaminat de plumb radiogenic, putînd fi privit ca un bun eşantion de plumb primordial. Tabelul 6-1 dă lista compoziţiei izotopice a plumbului extras din cîtiva meteoriţi de fier. Aceste date pot fi acum folosite ca (Pb207/Pb204) şi (Pb206/Pb204) în ecuaţia Houtermans, şi tot ce rămîne de descoperit pentru a permite calcularea vîrstei pămîntului este un eşantion de plumb dintr-un subsistem închis cu vîrstă cunoscută."[Henry Faul, Ages of Rocks, Planets and Stars, McGraw-Hill, New York, 1966, pp. 65, 67.]
Observaţi punctul de pornire al lui Faul - "Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial..." Aceasta înseamnă o origine pur naturalistă a pămîntului, de-a lungul unei perioade mari de timp. El înfăţişează aici credinţa obişnuită a celor mai mulţi savanţi evoluţionişti că pămîntul şi sistemul solar au evoluat dintr-un nor de gaz şi praf, într-un timp foarte lung, începînd cu miliarde de ani în urmă. Pornind de la această credinţă de bază, Faul argumentează că alcătuirea originară a elementelor chimice ale pămîntului trebuie să fi fost similară cu ceea ce putem vedea azi în meteoriţi.
Această presupunere este una dintre principalele probe folosite spre a de termina vîrsta pămîntului şi coeficientul izotopic al plumbului din compoziţia rocilor primitive. Dar ea se întemeiază cu totul pe credinţa în uniformism şi în originea naturalistă a pămîntului. Fără această credinţă de bază, toate măsurătorile datelor ce dau vîrste mari ar fi lipsite de sens.
Pe de altă parte, dacă pămîntul a fost creat dintr-o dată (cum spune Biblia), Ziditorul putea să-l facă oricum ar fi dorit. Nu ar fi fost silit să urmeze nici una din legile omului - şi într-adevăr El a şi dovedit acest lucru. Cînd a făcut pomii din Grădina Edenului, aceştia aveau îndată şi fructe. Cînd i-a făcut pe Adam şi Eva, ei erau în forma lor matură, nu ca niste prunci. Ni s-a spus că El a făcut aceste lucruri cu înfăţişarea maturităţii.[Acest lucru a fost afirmat categoric de către Sf. Efrem Sirul în tîlcuirea sa la Facere din sec. IV: "Deşi ierburile aveau doar o clipă vechime la facerea lor, ele păreau ca şi cum ar fi avut cîteva luni vechime. Tot aşa copacii, deşi aveau doar o zi cînd au răsărit, erau totuşi ca pomii vechi de cîţiva ani, fiind deplin crescuţi şi cu fructe începînd să se ivească pe ramurile lor." Mai tîrziu, explicînd cum anume luna avea înfăţişarea matură în momentul facerii ei, Sf. Efrem scrie: "Pe cît de bătrîni erau copacii, ierburile, animalele, păsările şi chiar oamenii (cînd au fost creaţi), tot pe-atît erau şi tineri. Erau bătrîni după înfăţişarea mădularelor lor şi materiilor lor, însă erau tineri pentru ceasul şi clipa zidirii lor" (Tîlcuire la Facere, ed. engl., pp. 90-91); (s.n.). Prin această înţelegere scriptural-patristică a felului cum a creat Dumnezeu lumea, întreaga temelie a metodelor de datare radiometrică se prăbuşeşte. Faptul că Sf. Efrem a învăţat-o în secolul al IV-lea arată că nu este un argument ad-hoc al savanţilor creaţionişti de azi, ci chiar o tîlcuire de neocolit a Scripturii. (n. ed.)] De ce nu ar fi putut face şi rocile în acelaşi fel ? De ce nu ar fi putut să conţină Plumb 206 şi Argon 40, astfel încît să apară "mature" ? Savanţii sunt de acord că Plumbul 204 trebuie să fi fost prezent încă de la începuturile pămîntului. De ce nu s-ar putea ca şi Plumbul 206, 207 şi 208 să fi apărut în acelaşi fel ?
Întrucît o lucrare preistorică a lui Dumnezeu nu este supusă investigaţiei ştiinţifice, fiind deci în afara metodelor ştiinţei, mulţi savanţi îl exclud pe Dumnezeu din probabilitatea ştiinţifică, presupunînd pur şi simplu că Dumnezeu nu a intervenit niciodată. Ei caută explicaţii pur materialiste, ca şi cum aceasta ar fi singura alegere acceptabilă ştiinţific. Dar aceasta nu ne duce la problema reală. Vedem că datarea radiogenică nu se întemeiază doar pe măsurători fizice. Temeiul său este o credinţă filosofică - credinţa cuiva despre felul cum a apărut lumea.
Vedem că problema "pămînt vechi - pămînt nou" se poate rezolva doar în funcţie de credinţa întemeietoare pe care o alegem.
Dacă alegem credinţa în materialism şi excludem posibilitatea intervenţiei supranaturale, atunci suntem îndreptăţiţi să credem că pămîntul are miliarde de ani vechime.
Totuşi, dacă recunoaştem un Dumnezeu care poate să intervină şi a intervenit în propria zidire, atunci suntem îndreptăţiţi să credem în istorisirea biblică şi într-o vîrstă de doar cîteva mii de ani.
Nici una dintre alegeri nu ni se impune prin dovezile fizice. Mai degrabă alegerea noastă se face din motive filosofice, iar apoi potrivim probele cu unul sau altul din sistemele de credinţă întemeietoare.
Eu o sa le pun ambele si pe blogul nostru.
8. CAT DE BATRAN ESTE PAMANTUL ?
-METODE DE DATARE-
In ceea ce priveste varsta planetei noastre, exista pozitii total opuse si ireconciliabile intre conceptia evolutionista si cea creationista. In timp ce in acceptiunea creationista Pamantul este relativ tanar, avand doar cateva mii de ani, in cea evolutionista el ar avea aproximativ 4,5 miliarde de ani, varsta care este mereu in crestere.
Metodele de datare folosite de stiinta sunt privite ca fiind absolute si infailibile, in timp ce Biblia ne prezinta o cronologie istorica ca singura sursa de datare.
Unde se afla adevarul ? Are dreptate Biblia cand ne vorbeste de un Pamant tanar, sau stiinta cand plaseaza momentul aparitiei lui in urma cu miliarde de ani ? Sunt oare metodele de datare chiar atat de stiintifice si de exacte ? Iata cateva intrebari la care vom incerca sa raspundem in cele ce urmeaza. Insa pentru aceasta trebuie sa intelegem cate ceva din “logica” ce sta la baza acestor metode. Doar dupa ce vom intelege acesta “logica” vom sti cata incredere sa le acordam ca metode stiintifice de datare.
Metoda de datare radiometrica este una din cele mai raspandite metode de datare. Cand se incearca datarea rocilor mai vechi se foloseste metoda Uraniu-Toriu-Plumb si Potasiu-Argon. Cand, dimpotriva, se doreste datarea unor esantioane mai tinere, se foloste metoda Carbon-14.
Toate aceste metode radiometrice se bazeaza pe fenomenul dezintegrarii in timp a unor elemente radioactive in alte elemente. Astfel, Uraniul se dezintegreaza in Toriu, iar Toriu se dezintegreaza in Plumb. Cunoscand cantitatea de Plumb continuta intr-un esantion, precum si rata de dezintegrare a Uraniului, se poate calcula vasta esantionului ( roca, fosila ).
Ceea ce trebuie specificat inca de la inceput este faptul ca in acest proces sunt implicate cateva presupuneri ( ipoteze ) ce nu pot fi verificate:
1. O prima ipoteza este aceea ca rata de dezintegrare a elementului radioactiv a fost si este aceeasi in toate timpurile. Or, cercetari moderne arata ca lucrurile nu stau asa. Rata de dezintegrare poate varia in functie de anumite conditii.
2. A doua ipoteza pe care se bazeaza metodele radiometrice este stabilirea cantitatii initiale din elementul-parinte, ceea ce se face la simpla aproximare a cercetatorului.
3. A treia ipoteza consta in sustinerea ca elementul final (stabil ) provine numai din dezintegrarea elementului-parinte. De exemplu, se presupune ca plumbul dintr-un esantion cercetat ar proveni numai din dezintegrarea uraniului. Dar se omite intentionat posibilitatea contaminarii esantionului cu cantitati de plumb care sa nu provina din dezintegrarea uraniului. Orice cantitate de plumb, oricat de mica ar fi ea, va distorsiona datarea esantionului cu sute de mii sau chiar cu milioane de ani.
Dr. Melvin Cook, detinator al premiului Nobel pentru cercetari in acest domeniu, a descoperit ca nu intreaga cantitate de plumb provine din uraniu, asa cum s-a presupus. Aplicand o corectie cu neutroni la aceasta metoda, rocile din Cambrian, datate ca avand o varsta de circa 600 de milioane de ani, in realitate nu sunt mai vechi de cateva mii de ani. (1)
Metoda Potasiu-Argon se bazeaza pe acelasi tip de presupuneri. Este de mentionat ca, folosind acesta metoda pentru datarea unor roci vulcanice vechi de numai 200 de ani ( datare istorica ), s-a ajuns la varste colosale ( intre 22-200 milioane de ani !). (2)
Ne vom opri mai pe larg la una din cele mai folosite metode de datare radiometrica a varstei fosilelor ( resturi de lemn, oase, petrol, carbuni etc. )-metoda Carbon-14.
Metoda Carbon-14 a fost descoperita intre 1953-1955 de profesorul Willard F. Libby si echipa sa de la Universitatea din Chicago. La aparitia ei, noua metoda de datare a produs senzatie in lumea stiintifica, descoperitorului ei decernandu-i-se premiul Nobel pentru chimie in 1960. S-a crezut ca s-a descoperit, in sfarsit, o metoda sigura, absoluta, infailibila de determinare a varstei fosilelor.
Care este principiul pe care se bazeaza metoda Carbon-14 ( Carbon radioactiv )?
Straturile superioare ale atmosferei sunt permanent bombardate de radiatii cosmice. Efectele acestui bombardament sunt multiple. Aurorele boreale care ne incanta privirea se formeaza tot datorita acestui bombardament, prin devierea radiatiilor cosmice spre cei doi poli de catre campul magnetic al pamantului. Insa efectul acestui bombardament care ne intereseaza acum este formarea Carbonului 14 (radioactiv).
Aerul atmosferic contine o cantitate apreciabila de azot, avand numarul atomic 14. Moleculele de azot sunt bombardate de radiatiile cosmice si se transforma in Carbon-14. Daca bombardarea cu radiatii cosmice este constanta, in atmosfera se creaza un echilibru intre C-12, stabil si C-14, instabil si radioactiv. Echilibrul se datoreaza faptului ca C-14, fiind instabil, se dezintegreaza in C-12, aproximativ in aceeasi cantitate cat se formeaza, cu eliberarea de particule beta.
Se apreciaza ca in fiecare an se formeaza in atmosfera terestra circa 9,8 kg. de C-14. Sa vedem acum ce se intampla cu aceasta cantitate de C-14. Deoarece C-14 are proprietati asemanatoare cu C-12, toate organismele vii de pe pamant il asimileaza , astfel incat in fiecare planta si in fiecare organism viu exista aceeasi proportie intre C-12 si C-14 ca cea din atmosfera.
Plantele absorb C-14 sub forma de CO2 radioactiv, apoi din plante el trece in organismul animalelor si in final ajunge pe aceasta filiera in organismul omului.
La moartea organismelor vii, asimilarea C-14 din atmosfera inceteaza, in timp ce C-14 din organismul mort incepe sa scada incet, prin dezintegrare lenta. S-a calculat constanta de dezintegrare a C-14, considerandu-se ca acesta se dezintegreaza cu o viteza constanta in timp. Timpul de injumatatire a cantitatii initiale de C-14 eate de 5730 de ani. Deci, daca intr-un organism mort ar exista la moarea sa 1 g de C-14, dupa trecerea a 5730 de ani, cantitatea de C-14 s-ar reduce la jumatate, adica 0,5 g. Dupa trecerea a inca 5730 de ani, cantitatea de C-14 s-ar reduce la 0,25 g, etc.
Cunoascandu-se viteza de dezintegrare a C-14, cantitatea de C-14 din fosila, ramasa nedezintegrata si cantitaea de C-14 din organismul viu, se poate calcula varsta fosilei, adica timpul scurs de la moartea organismului respectiv.
Cantitatea de C-14 ramasa nedezintegrata din fosila se pune in evidenta cu ajutorul unui aparat numit contor Geiger-Muller care inregistreaza numarul de particule emise de C-14.
Deficientele metodei
Metoda de datare cu C-14 este deosebit de ingenioasa, ea castigand increderea oamenilor de stiinta in anii care au urmat descoperirii ei . Pe masura ce anii au trecut insa, s-au descoperit tot mai multe deficiente ale metodei, determinandu-i pe unii savanti sa o respinga partial sau total. Iata cateva probleme pe care le ridica metoda de datare cu carbon radioactiv:
1. Precizia metodei este foarte mica, ea descrescand proportional cu micsorarea cantitatii de C-14 din esantion. Cu alte cuvinte, cu cat o fosila este mai veche, ea va contine o cantitate cu atat mai mica de
C-14, ceea ce face ca precizia masuratorii sa scada.
2.Cantitati mici de fosile. Precizia metodei este foarte scazuta si datorita faptului ca, de obicei, se pune la dispozitia masuratorilor o cantitate foarte mica de fosila, deoarece se considera ca aceasta este foarte valoroasa din punct de vedere arheologic sau paleontologic. Fiind o cantitate mica de fosila, iar aceasta datorita vechimii ei, avand o cantitate foarte mica de C-14, rezulta masuratori eronate.
3. Varstele obtinute cu metoda C-14 nu corespund uneori cu cele determinate istoric si arheologic. Iata cateva exemple:
- S-a obsevat ca plantele care cresc in apropierea marilor autostrazi, deci intr-o atmosfera foarte poluata, au varste de sute de mii de ani, conform metodei de datare cu C-14, desi ele sunt in viata. Explicatia consta in faptul ca ele traiesc intr-o atmosfera bogata in C-12 si saraca in C-14.
- S-a facut un experiment cu o broasca testoasa care a fost hranita cu vegetale selectionate, bogate in C-12 si sarace in C-14. De asemenea, ea a fost adapata cu apa fosila. Dupa un timp, i s-a determinat varsta prin metoda cu carbon radioactiv, rezultatul fiind surprinzator: desi broasca inca traia, ea parea sa aibe o varsta de cateva sute de mii de ani!
4. Principiul metodei se bazeaza pe doua postulate ( afirmatii care se presupune a fi corecte, desi inca nu sunt dovedite a fi corecte din punct de vedere stiintific ):
- Primul postulat: Viteza de dezintegrare a C-14 este constanta in timp. Daca se poate dovedi ca aceasta viteza de dezintegrare nu este constanta in timp si spatiu, principiul metodei se prabuseste si metoda de datare nu mai este valabila. Cu privire la acest aspect , sunt de mentionat cercetari recente care au pus in evidenta anomalii inexplicabile ale vitezei de dezintegrare a C-14. Deci este posibil ca aceasta “constanta” a timpului de injumatatire de 5730 de ani sa nu fie chiar atat de constanta.
Daca luam in serios modelul creationist care include si realitatea unui cataclism mondial ( potopul biblic ), nu putem sti daca, in conditiile existente pe pamant acum 5000 de ani, viteza de dezintegrarea a C-14 nu a fost alta decat in zilele noastre. In acest caz, toate datarile cu C-14 sunt complet eronate.
-Al doilea postulat: Proportia dintre C-12 si C-14 din atmosfera a fost mereu constanta, fiind aceeasi si pe vremea cand fosila studiata era un organism viu.
Pentru ca aceasta proportie sa fie constanta este necesar ca, pe de o parte, fluxul de radiatii cosmice sa fi fost constant in timp, producand aceeasi cantitate de C-14 in atmosfera, iar pe de alta parte, campul magnetic al pamantului trebuie sa fi fost constant in timp. Se crede ca fluxul de radiatii cosmice a fost constant in timp, insa magnetismul terestru se stie ca a cunoscut mari variatii. Variind campul magnetic, cantitatea de radiatii cosmice ce a venit in contact cu stratosfera a variat si ea, deci a variat si proportia intre C-12 si C-14 din atmosfera si din organismele vii. Acest fapt ar duce inevitabil la mari erori in datarea varstelor .
5. Poluarea din ultimele decenii perturba serios masuratorile cu C-14 dar si pe ale tuturor metodelor de datare cu izotopi radioactivi. Un rol deosebit de perturbator l-au avut experientele nucleare si mai ales exploziile atomice din atmosfera, care au crescut proportia de C-14 din compozitia ei.
Fizicianul Hugo de Vries afirma in 1958 in revista “Science” ca doar in patru ani ( 1953-1957 ) cantitatea de C-14 din atmosfera a crescut cu 5% din cauza exploziilor atomice . Dar de atunci si pana astazi, cate experiente si cate accidente nucleare nu s-au produs in lume ? (3)
6. Prezenta parazitilor. Metoda de datare cu C-14 produce mari erori si datorita contaminarii esantioanelor de fosile cu alte elemente radioactive care sunt prezente in fosila, iar pe de alta parte,cu radiatiile cosmice care ajung pana la sol, patrunzand pana la 1000 de metri sub pamant. Este de la sine inteles ca prezenta acestor paraziti conduce la erori de datare, uneori foarte semnificative.
Concluzii
Metoda de datare cu C-14 este din ce in ce mai contestata in zilele noastre, datorita erorilor mari pe care le produce. Desi metoda pare foarte bine fundamentata stiintific, ea prezinta o serie intreaga de deficiente care fac din ea o metoda pe care nu se mai poate conta. Erorile care apar pot fi insa explicate in cadrul modelului creationist, prin studierea conditiilor de clima care au existat pe pamant inainte de potop. Subiecul acesta insa va fi dezvoltat intr-o alta ocazie, cand vom vedea cat de armonios explica existenta potopului biblic o serie de fapte care astazi dau mari dureri de cap savantilor.
Asadar cat de vechi este Pamantul ? Daca am da crezare metodelor de datare mai sus amintite, el ar avea o vechime de 4,5 miliarde de ani. Am vazut insa cat de fragile este temelia pe care sunt ele construite. Exista si alte cai prin care putem sa ne facem o imagine cu privire la vechimea Pamantului. Iata cateva din acestea, pe scurt:
1. Cel mai vechi copac in viata are aproximativ 4000 de ani, dupa o datare folosind cercurile depuse anual. Aceasta datare este in deplina concordanta cu modelul creationist care plaseaza potopul lui Noe cu peste patru milenii in urma.
2. Toate marturiile istorice vorbesc despre o perioada de maximum 5000 de ani. Daca Homo sapiens ar exista de 30 000 de ani, asa cum sustine teoria evolutionista, este foarte ciudat de ce el nu a lasat marturii mai vechi de 5000 de ani.
3. Daca tinem cont ca in urma potopului au supravietuit opt oameni si daca avem in vedere o rata de crestere de 2,5 copii pe familie, ajungem la populatia actuala a planetei in aproximativ 4300-4500 ani, ceea ce corespunde modelului creationist. Aplicand aceeasi rata de crestere in cazul modelului evolutionist, astazi oamenii nu ar mai fi avut loc pe pamant.
4. Luna , datorita uriaselor perioade de timp care se vehiculeaza in cadrul modelului evolutionist, ar fi trebuit sa fie acoperita cu un strat de praf meteoric de cel putin 1647 cm. La prima aselenizare s-a crezut ca modulul lunar se va afunda in stratul gros de praf meteoric. Spre dezamagirea unora, stratul de praf este doar de 61 cm, ceea ce este o dovada in plus ca Luna este mult mai tanara decat se afirma de catre evolutionisti.
5. Cronologia biblica nu arata spre o perioada mai mare de sase milenii de existenta a pamantului si a vietii de pe el. Chiar daca Biblia nu-si propune sa stabileasca cu exactitate vechimea planetei, exista in ea suficiente indicii ca pamantul nostru este tanar. Si la fel de tanara este si viata de pe el.
Lori Balogh
Referinte bibliografice:
(1) Dr. Farid Abu Rahmeh, master in inginerie civila la Universitatea Americana din Beirut, cf. artic. “creatie sau evolutie ?” disponibil pe www.realsos.ro
(2) Idem
(3) Hugo de Vries, revista “Science”, 1958
si....
Evoluţionismul - rod al imaginaţiei (VI). Credinţa în datarea radiometrică
Autor: Curt Sewell
Foarte mulţi savanţi, profesori şi majoritatea mediilor de informare sunt foarte buni avocaţi ai credinţelor evoluţioniste în vîrstele mari. Şi mulţi creştini s-au alăturat afirmaţiilor savanţilor despre "marea vîrstă a pămîntului", de obicei fără să-şi dea seama că ele se întemeiază pe presupoziţii naturaliste ce elimină complet orice fel de intervenţie a unui Dumnezeu creator. Ei nu au recunoscut eroarea raţionamentului circular din aceste credinţe în vîrstele mari. Astfel, fără să fie nevoie, ei şi-au pierdut temelia credinţei. Curtis Sewell Jr. a lucrat timp de 44 de ani ca inginer electronist în industria nucleară, începînd cu Proiectul Manhattan al Armatei Statelor Uni te din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (prima bombă atomică). Timp de cinci ani a fost inginer sef la Isotopes, Inc. Printre sarcinile sale s-a numărat şi proiectarea instrumentarului pentru analiza radiochimică de diferite tipuri, inclusiv pentru sistemul datării cu Carbon 14. În 1988 a ieşit la pensie de la Lawrence Livermore National Laboratory.
Cîndva D-l Sewell adera la concepţia uniformistă că pămîntul are miliarde de ani vechime, dar în decursul multor ani de lucru a început să se îndoiască de "dovezile" acestui fapt, fiindcă a văzut că se întemeiau pe o logică circulară. Povestea trecerii sale de la concepţia evoluţionistă la concepţia creştină despre lume este relatată în cartea sa God at Ground Zero (Master Books, Green Forest, Arkansas, 1997).
"Cum pot creaţioniştii să se aştepte ca oamenii să accepte ideea pămîntului tînăr, cînd, prin datarea radiometrică, ştiinţa a dovedit că pămîntul are miliarde de ani vechime ?"
Articolul de fată pune această întrebare, ce reprezintă gîndirea unui mare număr de oameni de azi. Cu siguranţă că majoritatea oamenilor de ştiinţă acceptă datarea radiometrică. Totuşi nu există cu adevărat un motiv ştiinţific care să dovedească că datarea radiometrică este corectă, ci o mulţime de dovezi ce arată că ea nu funcţionează. Vom discuta cîteva dintre ele. Vom descoperi că piatra de temelie a analizei radiometrice este credinţa în materialism şi respingerea oricărei acţiuni supranaturale, chiar înainte de a se face vreo măsurătoare. Mulţi oameni, între care chiar specialiştii în domeniu, uită presupoziţiile pe care se întemeiază datarea radiometrică.
1. Datarea radioactivă
În principiu există două tipuri de metode de datare radioactivă. Un tip este sistemul Carbon 14, folosit la datarea fragmentelor de organisme care au trăit. Nu a fost folosit niciodată pe eşantioane neorganice, şi aproape că nici nu intră în discuţie dacă se consideră că eşantionul ar putea fi mult mai vechi de 50000 de ani. Ea furnizează unele dovezi foarte bune, folosite adesea de creaţionişti. Dar în acest articol nu vom discuta despre metoda C-14.
A doua mare categorie se mai numeşte "datarea cu metale grele" şi include sistemele uraniu-toriu-plumb, rubidiu-strontiu şi potasiu-argon. Aceste metode se folosesc în mod obişnuit pentru eşantioane anorganice, cum sunt rocile, dînd adeseori vîrste extrem de mari - milioane sau miliarde de ani. Evoluţioniştii descriu adesea aceste metode ca dovedind marea vechime a pămîntului şi a straturilor sale. Creaţioniştii le critică adesea, fiindcă dau rezultate cu totul false.
Toate metodele de datare menţionate pornesc de la un anume izotop radioactiv precum U-238, U-235, Tor-232, K-40 sau Rb-87. Ei se numesc izotopi "mamă". Sunt elemente radioactive în mod natural, adică emit spontan particule alfa sau beta şi, ca urmare, se transformă în alte elemente, numite izotopi "fiice".
2. Erori experimentale
Metodele ce dau vîrste mari produc aproape tot atîtea răspunsuri "greşite" cît şi "corecte". Răspunsul "corect" e ales pe baza coloanei stratigrafice, adică după felul fosilelor îngropate în apropiere. Desigur, datarea fosilelor depinde de presupunerea evoluţiei. Şi, bineînţeles, publicul nu aude de obicei nimic despre răspunsurile greşite.
Afirmaţia aceasta - că datele radiometrice sunt "corectate" prin referirea la fosilele-index determinate pe baza evoluţiei - este viu contestată, dar examinarea literaturii tehnice arată că ea este adevărată, în ciuda celor spuse de manualele elementare. Să vedem cîteva exemple.
3. Discrepante dovedite
Publicul larg crede că rezultatele radiometrice sunt solide şi deci se poate dovedi că sunt de încredere. Dar literatura de specialitate arată altceva. John Woodmorappe a făcut o cercetare extinsă a literaturii, examinînd 445 de articole tehnice din 54 de reviste de geocronologie şi geologie cu mare autoritate.[John Woodmorappe, "Radiometric Geochronology Reappraised", în Creation Research Society Quarferly, vol. 16, septembrie 1979, pp. 102-29, 147. - Vezi şi cartea din 1999 a lui John Woodmorappe, The Mythology of Modern Dating Methods, Institute for Creation Research, El Cajon, California.]
Rapoartele menţionate enumeră peste 350 de date, măsurate cu metode radiometrice, ce contrazic cu mult vîrstele atribuite fosilelor găsite în acelaşi strat. Ele acopereau vîrstele "aşteptate" de la 1 la >600 de milioane de ani. In aproape toate cazurile de discrepantă s-au acceptat datele fosilelor. Datele radiometrice au fost eliminate. Woodmorappe cita spusele unui cercetător:
"În general, se presupune că datele ce intră în "marja de corectitudine" sunt corecte şi sunt publicate, dar cele ce nu concordă cu alte date sunt rareori publicate, iar discrepantele nu sunt explicate complet."
Cînd aceste rapoarte discutau posibilele cauze ale erorilor, foloseau ,cuvinte de tipul "posibil", "poate", "probabil", "ar putea fi" etc. Motivele invocate de obicei cuprind intruziunea detritică, scurgerea sau infiltrarea unora dintre izotopi în esantion, iar uneori conţinutul iniţial de izotopi din eşantion. Pentru datarea cu K-Ar este uşor de dat vina pe pierderea argonului, dacă vîrsta obţinută e prea mică, sau pe absorbţia argonului dacă e prea mare.
Se ştie prea bine că argonul, care e un gaz, difuzează uşor prin rocă, şi nu e cu putinţă să se ştie dacă nu cumva s-a întîmplat ceva de acest fel într-un anume caz.
Erorile sunt deosebit de mari cu metoda K-Ar (potasiu-argon). S-au făcut studii asupra unor roci bazaltice de vîrstă recentă cunoscută, din apropiere de Hawaii. Ele proveneau de la vulcanul Kilauea. Rezultatele au ajuns pînă la 22 de milioane de ani. Joan Engels scria:
În prezent se ştie foarte bine că vîrstele obţinute cu K-Ar de la diferite minerale dintr-o singură rocă pot fi uimitor de discordante."
4. Craniul 1470
În 1927 Richard Leakey a descoperit un craniu lîngă Lacul Rudolf din Kenya despre care spunea că era "aproape nedeosebit" de cel al omului modern. Totuşi fusese găsit sub un strat de tuf vulcanic KBS ce avea o vîrstă acceptata de 2,6 milioane de ani vechime. Leakey a declarat că acest craniu avea 2,9 milioane de ani, spunînd că "nu se potriveşte cu nici unul din modelele anterioare ale începuturilor omului". A fost numit KNM-ER-1470 de la Kenya National Museum, East Rudolf, 1470).
Marvin Lubenow face o descriere exactă a celor zece ani de controverse în jurul datării craniului.
La prima încercare de a data tuful KBS, Fitch şi Miller au analizat rocile brute şi au obţinut date mergînd de la 212 la 230 milioane de ani - perioada Triassicului cu mult mai vechi decît se aştepta. Întrucît sub acest strat se descoperiseră oase de mamifere, au spus că evident datele erau greşite din pricina "posibilei prezente a argonului străin derivat din includerea unor roci pre-existente". Chiar dacă roca arăta bine, tot ce depăsea 5 milioane de ani vechime era evident greşit, avînd în vedere ceea ce ştiau ei despre succesiunea dezvoltării evolutive".
Între timp, o echipă de la University of California din Berkeley, condusă de G.H. Curtis, a analizat cîteva pietre ponce KBS şi au descoperit cîteva care aveau cam 1,6 milioane de ani şi cîteva de 1,8 milioane de ani Alte măsurători unele coborînd la 0,5 milioane de ani au fost declarate anormal de mici. Ele au fost explicate ca posibile supraimprimări datorate unei infuzii de apa fierbinte cu bogat conţinut alcalin.
Între 1969 şi 1976 mai multe echipe au făcut numeroase măsurători radiometrice, iar rezultatele s-au grupat în jurul a trei vîrste -1,8 milioane, 2,4 milioane şi 2,6 milioane de ani. Fiecare echipă a criticat tehnicile de selectare a eşantioanelor de rocă ale celorlalţi. Se spunea că majoritatea argumentelor radiometrice favorizau data de 2,6 milioane de ani, dar argumentele paleontologice favorizau data de 1,8 milioane de ani (adică data la care craniul s-ar fi potrivit cel mai bine cu teoria evoluţiei). În final s-a ajuns la o înţelegere numai după ce paleontologii s-au pus de acord în privinţa corelaţiei fosilelor, incluzînd două specii de porc dispărute. Data finală acceptată pentru craniu a fost cea de 1,9 milioane de ani. Comentînd metoda de selectare a eşantioanelor de rocă pentru datarea radiometrică, Lubenow întreabă:
"Se pune întrebarea, "Cum ştii cînd ai eşantionul bun pentru datare" ? Singurul răspuns la întrebare este acela că eşantioanele "bune" dau date în acord cu presupunerile evoluţioniste. Eşantioanele "rele" sunt cele care dau date ce nu sunt conforme cu evoluţia - ilustrare clasică a cercului vicios."
5. Datarea Marelui Canion
Creaţioniştii au criticat multe aspecte ale datării rocilor prin radioactivitate, dar au adus prea puţine probe reale că metoda este inadecvată. Totuşi Institutul de cercetări creaţioniste a ajuns în fazele preliminare ale obţinerii unor asemenea dovezi pentru rocile vulcanice.[Grand Canyon Dating Project, Institute for Creation Research, 10946 Woodside Avenue North, Santee, California 92071]
"Scopul proiectului", scriu savanţii de la Institutul de cercetări creaţioniste (ICC), "este folosirea 'celei mai de încredere" metode de datare cu izotopi radioactivi (metoda izocronă) cu cea mai precisă tehnică de măsurare analitică (tehnica spectrografului de masă pentru diluţia izotopică) spre a stabili "vîrstele" diferitelor roci din Marele Canion."
Savanţii de la ICC au angajat un laborator geotehnic autorizat spre a sprijini acest plan şi a supraveghea proiectul, prevenind orice tendinţă de a influenta rezultatele, şi pentru a supune eşantioanele de roci mai multor laboratoare calificate într-un mod care să evite orice subterfugii.
Marele Canion are mai multe straturi şi tipuri de roci diferite. Toţi sunt de acord că rocile metamorfice precambriene îngropate sub nivelul Canionului trebuie să fie cele mai vechi. Acestea includ zonele Trinity Gneiss, Elves Chasm Gneiss şi Zoroaster Granite.
De asemenea, toţi sunt de acord că scurgerea de lavă cuaternară de pe Podisul Unikaret este probabil depozitul metamorfic cel mai tînăr din zonă. El provine de la un vulcan, după ce toate depozitele de straturi sedimentare s-au depus şi după ce canionul a fost erodat. Lava s-a scurs peste margine, pe versanţii canionului deja erodat.
Geologii cei mai tradiţionalişti cred că gnaisurile şi graniturile de adîncime au peste 600 de milioane de ani vechime, probabil în jur de 2000 de milioane de ani, iar vîrsta scurgerilor de lavă bazaltică de pe Podisul Unikaret trebuie estimată la cîteva mii de ani, fiindcă e vădit mai tînără decît straturile sedimentare din partea de sus a pereţilor canionului. Astfel, comparînd vîrstele măsurate cu acurateţe ale mai multor eşantioane din cele două zone, vom avea o idee despre siguranţa generală a metodelor radiometrice.
Rezultatele preliminare arată foarte interesant. Dar numai măsurătorile scurgerilor de lavă recentă erau încheiate în momentul ultimului raport pe care îl am.
Pentru un acelaşi set de roci recente s-au obţinut mai multe cifre de "vîrstă model", ele fiind cu totul discordante (adică nu se potriveau defel una cu cealaltă). Cea "mai precisă" vîrstă a izocronei rubidiu-stronţiu a fost raportată ca fiind de 2,1 miliarde de ani.
Dar vîrsta acesta este clar greşită. Lava supusă datării s-a scurs peste marginea canionului deja erodat. Deci vîrsta de "2,1 miliarde de ani" trebuie să fie de multe mii de ori mai mare decît vîrsta reală a lavei. Acest unic rezultat ar trebuie să fie suficient spre a arunca puternice umbre de îndoială asupra metodelor de datare radiometrică cu metale grele, dar trebuie să aşteptăm încheierea proiectului înainte de a trage prea multe concluzii.[Vezi Steven A. Austin ed., Grand Canyon: Monument to Catastrophe (1994), ca şi caseta video însotitoare, Grand Canyon: Monuments to the Flood. (n. ed.)]
6. Cauzele erorilor
Există cîteva posibile surse ale erorilor asociate cu datarea radiometrică. Principalele probleme (începînd de la cele de mai mică importantă) sunt:
1. Acurateţea ratelor de dezintegrare - cele mai multe sunt considerate a fi cunoscute cu aproximaţie de cîteva procente şi, dacă sunt greşite, ar avea doar un efect minor asupra datelor.
2. Constanta ratelor de dezintegrare - mulţi savanţi cred că ele au fost constante de-a lungul epocilor, deşi acest lucru nu se poate şti cu adevărat. Dar unul dintre primii cercetători, Prof. John Joly de la Trinity College, Dublin, a raportat unele dovezi ce arătau variatii.[J. Joly, Proceedings of the Royal Society, Londra, Seria A 102, 1923, p. 682.] Raportul lui Barry Setterfield asupra posibilei variaţii a vitezei luminii dă şi el referinţe istorice despre variaţiile ratelor de dezintegrare de-a lungul ultimilor 300 de ani. Dar cei mai mulţi savanţi nu s-au arătat prea entuziaşti fată de acceptarea acestui concept.
3. Activarea neutronică din surse necunoscute - Prof. Melvin Cook a cercetat minereuri dintr-o mină din Katanga şi a descoperit că nu conţineau Pb-204 şi nici toriu, dar exista o cantitate apreciabilă de Pb-208 ! E clar că acesta nu putea să fi fost primitiv, şi nu putea să rezulte din dezintegrarea toriului. Singurul mod în care putea fi explicat era activarea neutronică în Pb-207. Cînd Cook a făcut această corecţie, vîrsta calculată s-a redus de la 600 de milioane de ani pînă la epoca modernă.[Trevor Norman şi Barry Setterfield, "The Atomic Constants, Light, and Time", Stanford Research Institute International Invited Research Report, Menlo Park, California, 1987. w Melvin Cook, Prehistory and Earth Models, Max Parrish and Co. Ltd., Londra, 1966, pp. 54-55.] În cele mai multe minereuri nu este posibil să se vadă acest efect asa de clar, dar faptul arată că un anumit flux de neutroni, posibil de la o supernovă, trebuie să fi avut o puter nică influentă, iar aceasta ar fi fost posibil în întreaga lume, afectînd toate rocile într-un mod ce nu poate fi determinat cu uşurinţă astăzi.
4. Integritatea atomilor în roci - aceasta stîrneşte cea mai mare îngrijorare tuturor cronologiştilor şi este motivul cel mai des citat pentru erorile evidente în măsurarea datelor. Sărurile de uraniu sunt solubile în apă şi cele mai multe minerale sunt supuse unei infiltrări inegale a componentelor lor chimice. Argonul migrează în mod impredictibil înăuntrul şi în afara rocilor. Hurley a raportat că componentele radioactive ale graniturilor stau la suprafaţa granulelor şi pot fi cu uşurinţă spălate. Cristalele de zircon au fost datate cu metodele U-Pb, dar studiile de microsondaje cu ioni au arătat că uraniul şi plumbul sunt fixate în diferite părţi ale structurii cristaline. Aceasta arată că de fapt Pb-206 nu putea proveni din dezintegrarea uraniului; deci aceste datări trebuie să fie invalidate.
5. De departe cea mai importantă problemă este conţinutul izotopic originar al rocii. Cum am putea să ştim care a fost materialul originar ? Vom vedea că răspunsul la această întrebare depinde de o decizie ce implică ceva ce nu poate fi dovedit - o decizie pe bază de credinţă.
7. Materialul izotopic originar
Geologul uniformist trebuie să presupună o oarecare concentraţie iniţială. Dacă alegerea sa este bună, iar celelalte surse de erori pot fi minimalizate, poate face o determinare precisă a vîrstei - cu condiţia ca setul de presupuneri făcute de el să fie corect. Dar presupunerile sale se întemeiază întotdeauna pe teoria uniformismului - adică faptul că pămîntul şi rocile sale au luat naştere în mod pur materialist, fără intervenţie supranaturală, cu mult timp în urmă. Deci dacă încearcă să folosească aceste rezultate spre a dovedi că pămîntul este vechi şi nu a fost creat, foloseşte o logică circulară. El elimină de fapt posibilitatea unei creaţii supranaturale în sase zile înainte de a face măsurătorile.
Acum cîţiva ani am făcut un curs de geologie la facultatea din localitatea mea. În primele lecţii profesorul a subliniat importanta credinţelor uniformiste ca temelie a geologiei istorice, spunînd ceva de felul acesta:
"Oamenii obişnuiau să creadă în tot felul de catastrofe, provocate de intervenţii supranaturale. Aceste povesti populare i-au făcut pe oameni să creadă că pămîntul avea numai cîteva mii de ani vechime. Astăzi ştim, desigur, că acele lucruri nu au avut loc şi că pămîntul e mult mai vechi. El a evoluat lent, timp de miliarde de ani. Aceasta a avut loc conform "principiului uniformist" - ce spune că toate procesele au urmat întotdeauna aceleaşi legi naturale pe care le observăm astăzi."
Observaţi uşurinţa acceptării credinţei că istorisirea Bibliei nu poate fi într-adevăr reală. În manualul său clasic de geocronologie [Vîrsta rocilor, planetelor şi stelelor], Henry Faul spune:
"Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial, rezultă că materialele planetelor, asteroizilor şi meteoriţilor au o origine comună. Meteoriţii de fier conţin ceva plumb, dar numai urme infime de uraniu şi toriu, şi deci plumbul e necontaminat de plumb radiogenic, putînd fi privit ca un bun eşantion de plumb primordial. Tabelul 6-1 dă lista compoziţiei izotopice a plumbului extras din cîtiva meteoriţi de fier. Aceste date pot fi acum folosite ca (Pb207/Pb204) şi (Pb206/Pb204) în ecuaţia Houtermans, şi tot ce rămîne de descoperit pentru a permite calcularea vîrstei pămîntului este un eşantion de plumb dintr-un subsistem închis cu vîrstă cunoscută."[Henry Faul, Ages of Rocks, Planets and Stars, McGraw-Hill, New York, 1966, pp. 65, 67.]
Observaţi punctul de pornire al lui Faul - "Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial..." Aceasta înseamnă o origine pur naturalistă a pămîntului, de-a lungul unei perioade mari de timp. El înfăţişează aici credinţa obişnuită a celor mai mulţi savanţi evoluţionişti că pămîntul şi sistemul solar au evoluat dintr-un nor de gaz şi praf, într-un timp foarte lung, începînd cu miliarde de ani în urmă. Pornind de la această credinţă de bază, Faul argumentează că alcătuirea originară a elementelor chimice ale pămîntului trebuie să fi fost similară cu ceea ce putem vedea azi în meteoriţi.
Această presupunere este una dintre principalele probe folosite spre a de termina vîrsta pămîntului şi coeficientul izotopic al plumbului din compoziţia rocilor primitive. Dar ea se întemeiază cu totul pe credinţa în uniformism şi în originea naturalistă a pămîntului. Fără această credinţă de bază, toate măsurătorile datelor ce dau vîrste mari ar fi lipsite de sens.
Pe de altă parte, dacă pămîntul a fost creat dintr-o dată (cum spune Biblia), Ziditorul putea să-l facă oricum ar fi dorit. Nu ar fi fost silit să urmeze nici una din legile omului - şi într-adevăr El a şi dovedit acest lucru. Cînd a făcut pomii din Grădina Edenului, aceştia aveau îndată şi fructe. Cînd i-a făcut pe Adam şi Eva, ei erau în forma lor matură, nu ca niste prunci. Ni s-a spus că El a făcut aceste lucruri cu înfăţişarea maturităţii.[Acest lucru a fost afirmat categoric de către Sf. Efrem Sirul în tîlcuirea sa la Facere din sec. IV: "Deşi ierburile aveau doar o clipă vechime la facerea lor, ele păreau ca şi cum ar fi avut cîteva luni vechime. Tot aşa copacii, deşi aveau doar o zi cînd au răsărit, erau totuşi ca pomii vechi de cîţiva ani, fiind deplin crescuţi şi cu fructe începînd să se ivească pe ramurile lor." Mai tîrziu, explicînd cum anume luna avea înfăţişarea matură în momentul facerii ei, Sf. Efrem scrie: "Pe cît de bătrîni erau copacii, ierburile, animalele, păsările şi chiar oamenii (cînd au fost creaţi), tot pe-atît erau şi tineri. Erau bătrîni după înfăţişarea mădularelor lor şi materiilor lor, însă erau tineri pentru ceasul şi clipa zidirii lor" (Tîlcuire la Facere, ed. engl., pp. 90-91); (s.n.). Prin această înţelegere scriptural-patristică a felului cum a creat Dumnezeu lumea, întreaga temelie a metodelor de datare radiometrică se prăbuşeşte. Faptul că Sf. Efrem a învăţat-o în secolul al IV-lea arată că nu este un argument ad-hoc al savanţilor creaţionişti de azi, ci chiar o tîlcuire de neocolit a Scripturii. (n. ed.)] De ce nu ar fi putut face şi rocile în acelaşi fel ? De ce nu ar fi putut să conţină Plumb 206 şi Argon 40, astfel încît să apară "mature" ? Savanţii sunt de acord că Plumbul 204 trebuie să fi fost prezent încă de la începuturile pămîntului. De ce nu s-ar putea ca şi Plumbul 206, 207 şi 208 să fi apărut în acelaşi fel ?
Întrucît o lucrare preistorică a lui Dumnezeu nu este supusă investigaţiei ştiinţifice, fiind deci în afara metodelor ştiinţei, mulţi savanţi îl exclud pe Dumnezeu din probabilitatea ştiinţifică, presupunînd pur şi simplu că Dumnezeu nu a intervenit niciodată. Ei caută explicaţii pur materialiste, ca şi cum aceasta ar fi singura alegere acceptabilă ştiinţific. Dar aceasta nu ne duce la problema reală. Vedem că datarea radiogenică nu se întemeiază doar pe măsurători fizice. Temeiul său este o credinţă filosofică - credinţa cuiva despre felul cum a apărut lumea.
Vedem că problema "pămînt vechi - pămînt nou" se poate rezolva doar în funcţie de credinţa întemeietoare pe care o alegem.
Dacă alegem credinţa în materialism şi excludem posibilitatea intervenţiei supranaturale, atunci suntem îndreptăţiţi să credem că pămîntul are miliarde de ani vechime.
Totuşi, dacă recunoaştem un Dumnezeu care poate să intervină şi a intervenit în propria zidire, atunci suntem îndreptăţiţi să credem în istorisirea biblică şi într-o vîrstă de doar cîteva mii de ani.
Nici una dintre alegeri nu ni se impune prin dovezile fizice. Mai degrabă alegerea noastă se face din motive filosofice, iar apoi potrivim probele cu unul sau altul din sistemele de credinţă întemeietoare.
